Istoria localităţii
Sculeni este satul de reședință al comunei cu același nume din raionul Ungheni, Republica Moldova, situat în nordul raionului, pe malul stâng al Prutului, la 24 km de centrul raional și la 7 km de stația de cale ferată Buciumeni.
Prima mențiune documentară a satului datează din perioada ultimilor ani ai domniei lui Alexandru cel Bun, pe la 1432, ca parte a moșiei lui Stan Posadnicul. Satul apare mai des menționat în documentele urmașilor lui Alexandru cel Bun, Iliaș și Ștefan, în legătură cu recunoașterea lui Stan Posadnicul în calitate de membru al Sfatului Domnesc al unui sau al altui domnitor. Obţinerea acestei proprietăţi este atribuită instituţiei vasalităţii, fenomen caracteristic perioadei medievale.
O perioadă de timp nu întâlnim în documentele păstrate nici o menţiune despre moșie, ca abia în 1551 să aflăm că Petru Rareş confirma cumpărarea de către Veveriţă, pârcălab de Hotin, a unei pătrimi de sat de Posadnici şi a unui loc de moară. La mai puţin de un an, urmaşii lui Coste Posadnic fac între ei schimb de moşii ce au fost moştenite sau au fost cumpărate de la rudele lor.
S-ar părea că fosta moşie a Posadnicilor, la sfârşitul secolului al XVI-lea, prin nenumărate vânzări, să încapă pe mâinile persoanelor străine neamului Posadnicilor.
Este relevant să menționăm în context că această moşie era situată în calea drumului comercial de tranzit de-a lungul Prutului până la Dunăre: „drumul moldovenesc” ce lega Marea Baltică cu Marea Neagră. Jurnalul lui Erasm de Otwinowski – care însoţea o solie poloneză şi un grup de negustori – arată că a trecut Nistrul pe la Hotin, iar Prutul pe la Ştefăneşti. După popasul „în satul lui Veveriţă” (probabil satul Sculeni) ajunge la Iaşi.
În primul pătrar al secolului al XVII-lea întâlnim 3 părți din satul Posadnici printre proprietăţile lui Nestor Ureche. După împărţeala lui Nestor Ureche cu rudele sale, prin documentul din 9 martie 1643, satul Posadnici revine lui Nestor Batişte. La mijlocul secolului al XVII-lea satul nu are un proprietar stabil. Este vândut, amanetat („zălogit” – o formă ascunsă de vânzare), moştenit, iar din anul 1690 trece în proprietatea familiei Roset. În urma acestor fenomene economice şi juridice are loc destrămarea moşiei Posadnici în mai multe părţi care capătă nume diferite şi se dezvoltă separat. Atunci apare în documente denumirea oficială a localității Sculeni, ca parte a fostei moșii Posadnici.
După 1812, Sculeniul a devenit târg de frontieră, cu vamă și carantină. Potrivit recensământului din 1817 la Sculeni au fost înregistrați: 1 preot, 1 dascăl, 1 paraclisier și un ruptaș. În sat erau 94 de gospodării țărănești. Proprietar al pământului din sat era boierul Nicolae Roset-Roznovanu. Satul mai avea 2 heleștee de pescuit, 2 vii, 3 livezi și 2 mori de apă pe Prut. În Sculeni exista o biserică de nuiele construită în 1790 cu hramul „Sfântul Nicolae”. În 1822 în locul bisericii de lemn a fost construită o biserică de cărămidă pe temelie de piatră, acoperită cu tablă, tot cu hramul „Sfântului Nicolae”. Cel care a ctitorit (finanțat construcția) a fost proprietarul baronul Rozen. Tot Rozen a fost cel care a construit podul temeinic peste Prut pe care treceau armatele din perioada războaielor ruso-austro-turce.
Tot după 1812 Sculeniul devine centru de protopopie care avea către anul 1830 circa 119 parohii.
Conform recensământului din anul 1860, localitatea Sculeni a devenit târgușor, punct de carantină, vamă și reprezenta oficial a 38-a localitate urbană a Moldovei, după numărul populației (1291 locuitori).
Către sfârșitul secolului al XIX-lea în localitatea Sculeni se deschide punctul de trelegraf și serviciul de poștă care asigura atât poșta civilă cât și cea militară.
Către 1873 la Sculeni se deschide punctul medical făcând parte din serviciul medical de zemstvă. Abia către 1899 apar solicitări insistente de a deschide în Sculeni un spital care a și fost inaugurat în anul 1900 însă avea doar câteva paturi. Către începutul secolului al XX-lea Sculeniul nu a fost scutit de epidemiile de epocă care au micșorat substanțial populația localității.
Conform inventarului așezărilor populate din Basarabia în anul 1875 la Sculeni au fost înregistrate 552 case cu o populație de 2.420 locuitori, care dețineau 86 cai, 280 vite mari cornute și 245 oi. În 1904 la Sculeni locuiau 3.270 persoane, inclusiv 2.700 români, 1.300 evrei, restul de câteva sute ruși, ruteni și alte grupuri etnice. În sat funcționa o biserică cu hramul „Sfântul Nicolae”, o sucursală de poștă și telegraf, un spital, 2 școli elementare rusești și 2 evreiești; localitatea era punct vamal la granița Imperiului Rus cu România. Țăranii posedau pământ de împroprietărire 547 desetine. Satul deținea vii și livezi printre care se întâlneau meri, peri, pruni, vișini, cireși, nuci.
Către începutul secolului al XX-lea satul Sculeni intră în posesia boierului Mafo. În anul 1904 moșierul Iurie Mafo deținea 2067 desetine de pământ. La începutul secolului trecut pământul arabil din Sculeni constitua 64,7%.
Cele mai vechi mențiuni despre școala din Sculeni datează din anul 1860 când a fost deschisă școala parohială (școala din cadrul bisericii) ca peste 10 ani să fie deschisă o școală publică ce avea chiar și secția parohială pentru fete. În anul 1878 în sat funcționa suplimentar o școală de meserii care învăța tinerii diferite meșteșuguri: cizmăria, împletitul coșurilor din lozie etc.
În perioada interbelică localitatea Sculeni devine centru de plasă cu o biserică nouă, zidită în piatră pe locul celei vechi, o școală în zona Sculeniului-vechi, piață, ateliere meșteșugărești, spital, oficiu de telegraf și poștă, magazine, dughene, ateliere, birouri notariale, mori, livezi, etc.
În 1930 satul Sculeni era împărțit în trei: Sculenii-Târg, Sculenii-Vechi de pe malul drept și Sculenii-Vechi de pe malul stâng al Prutului.
În perioada sovietică localității Sculeni, amplasată la frontiera URSS, i se atribuie pichet de grăniceri. În sat se deschid câteva magazine specializate, se construiește un edificiu nou al școlii care este transferat din Sculeniul-Vechi în Sculeni-Târg – școala ruso-moldovenească de 10 clase numărând câteva sute de elevi. Este deschisă școala auxiliară, școala muzicală. Tot în perioada sovietică este amenajat un parc cu stadion în mijlocul căruia a fost deschisă casa de cultură. În sat funcționau 2 gradinițe de copii și o creșă. Este extinsă construcția spitalului care devine spital ce deservea necesități raionale cu diferite secții de tratament: maternitate, secția pentru copii, chirurgie, secția de boli infecțioase, terapie, secția reabilitare, farmacie și policlinică.
Dezvoltarea agriculturii se realiza în cadrul economiei planificate a sovhozului „Grănicerul”. În sat a fost deschisă fabrica de pâine, o vinărie, ateliere meșteșugărești, de reparații, stații de mașini și tractoare.
Odată cu independența multe edificii au fost închise ca să se redeschidă, într-un număr redus mai târziu.
În prezent satul Sculeni se confruntă cu aceleași probleme cu care se confruntă majoritatea localităților din Republica Moldova și are nevoie de o susținere financiară solidă pentru a redeștepta aspectul economic, social și cultural al comunității.